Prietenii naturii vor fi desiguri curioşi să citească despre un fenomen rar întâlnit.

România are multe forme de relief mai rar întâlnite în Europa. Printre acestea sunt Delta Dunării şi Vulcanii Noroioşi.

Rezervaţie naturală unică în ţară şi o raritate pe globul pământesc, Arie protejată, declarată încă din anul 1924 Monument al naturii cu valoare geologică, Vulcanii Noroioşi sunt situaţi în Subcarpaţii de Curbură, în zona Buzăului. Vulcanul Noroios constituie o ridicatură de formă conică, numită impropriu vulcan, formată prin erupţia la suprafaţa pământului a gazelor degajate dintr-un zăcământ de hidrocarburi care au antrenat nămol.

Prezenţa vulcanilor în acel loc se explică prin structura geologică particulară pe care o impune prezenţa sării în fundament.

Din cauza presiunilor tectonice din timpul fazelor de cutare, sarea fiind plastică, a fost împinsă spre suprafaţă formînd cute ce se întind de la Turda pînă la Ocna Sibiului. Falia creată exercită o presiune ce a avut ca rezultat formarea de fracturi prin care gazul metan iese la suprafaţă antrenînd cu el apa sărată.

Aceasta înmoaie marnele, transformîndu-le în noroi care este împins afară. Nămolul format de acestea iese la suprafaţă şi, în acele locuri, se usucă în contact cu aerul, formând prin acumulare nişte structuri conice asemănătoare unor vulcani. Noroiul este rece pentru că vine din straturile de argilă. Bolboroseala se datorează gazului metan. În prezent, în zona Buzăului mai sunt vizibile cîteva conuri vulcanice active.

Consistenţa noroiului determină ritmicitatea şi dimensiunea bulelor de gaz. Studiind puţin fenomenul puteţi să anticipaţi formarea bulelor şi să aproximaţi destul de bine momentul optim de declanşare. Dacă în vârful craterului noroiul este proaspăt sau în curs de uscare la mijlocul şi la periferia conului el este uscat şi brăzdat de crăpături. Apa este cea care îşi pune principala amprentă asupra locului. Atunci când plouă ea modeleaza pământul formând torente cu adâncimi de până la 2-3 metri şi lasă în urma ei milioane de crăpături atunci când se evaporă. Iar noroiul se fabrică în continuare în burta vulcanului fierbînd ca o mămăligă, fie că e toamnă sau primăvară sau caniculă. Din adancuri aduce noroi sub forma unei paste fluide de culoare alb-gri sau brun-cenuşie provenită din dizolvarea marnelor şi argilelor.

Pământul crăpat, craterele micilor vulcani şi şanturile formate de ape au creat un peisaj adesea comparat cu cel selenar.

Odată ajuns în zona vulcanilor noroioşi, esti surprins de o senzaţie neobişnuită. De jur împrejur vezi terenuri sterpe, inundate de noroi şi acoperite de un strat gros de nămol solidificat, crăpat, cu cratere din loc în loc, din care bolboroseşte, ciudat de rece, noroiul. De fapt el nu este altceva decât un amestec de gresii, ghipsuri, argile, calcare şi urme de petrol, antrenate din adâncuri de gazele naturale ce provin de la peste 3000 de metri adâncime, care trec printr-un sol argilos şi se combină cu apa din pânza freatică.

O minune, este felul în care soarele poate schimba peisajul. Ideal este să vezi vulcanii când răsare soarele. Sunt roşii ca para focului. Iar la apus, se fac maro închis. La prânz, de la 12 până pe la 6 seara, mai ales vara, totul este gri-cenuşiu.

Ai impresia că eşti un pământean aflat pe o altă planetă. Când este înnorat, platoul arid cu milioane de crăpături şi torenţi adânci, separaţi de creste, are culoarea gri, ceea ce te face să crezi că ai ajuns pe lună. Dacă apare soarele ţi se pare că te afli în plin deşert african, pentru că noroiul uscat îşi schimbă culoarea în galben deschis. Pe timp de ploaie, apa se scurge în şiroaie pe flancurile conurilor creând prin eroziune un ansamblu de şanturi.

În preajma vulcanilor noroioşi, solul este sulfuros şi sărăturos, nepropice vegetaţiei obişnuite. În jurul vulcanilor se dezvoltă o vegetaţie care s-a adaptat la salinitatea ridicată. Impresionant este şi faptul că o bucată mare de deşert plină de vulcani de diferite dimensiuni a fost parcă aşezată cu grijă în mijlocul unui loc plin de verdeaţă. Şi s-a păstrat aşa de cînd lumea.

Pe aceste terenuri sterpe trăiesc două plante foarte rare: Nitraria schoberi (sau gardurarita) şi Obione verrucifera - dupa denumirea lor ştiinţifică. Sunt plante care se dezvoltă doar într-un mediu sărat, având nevoie de asemenea de săruri pentru hrană. Este singurul loc din Europa unde cresc aceste plante, protejarea prin lege a acestora fiind unul dintre motivele pentru care zona Pâclelor Mici a fost declarată rezervaţie naturală.

Daca te depărtezi un pic de zona cu cratere, vei rămâne uimit să vezi cum acest tărâm aparent ostil vegetaţiei este înconjurat de o explozie verde de natură salbatică. Tufe enorme de liliac, flori, copaci tineri şi bătrâni, tufe care se încăpăţânează să crească dintr-un pământ uscat, crăpat… Păduricea de liliac înflorit aflată în interiorul rezervaţiei Vulcanii Noroioşi aduce o notă de contrast punând mai mult în evidenţă zona Vulcanilor Noroioşi.

Vulcanii Noroioşi îşi au originea în perioada Cenozoică şi pot fi găsiţi în 25 de ţări din lume. Sunt peste 700 de astfel de formaţiuni.

Cei mai mulţi, aproximativ 170, sunt localizaţi în partea de est a Azerbaijanului şi pe fundul Mării Caspice, în apropiere de ţărm.

Pe uscat, vulcanii noroioşi se găsesc în două tipuri de zone. În primul tip, gazele vulcanice se ridică prin sedimente fine, cauzînd mici erupţii şi edificînd conuri de cel mult 1-2 metri înălţime. Parcul Naţional Yellowstone din Statele Unite este plin de astfel de vulcani.

În celălalt tip , gazele urcă din depozite subterane în zone mâloase. Cei mai mari vulcani noroioşi din lume, sunt cei din zona Mării Caspice. Ei ating un kilometru în diametru şi cîteva sute de metri înălţime.

Fenomene similare se mai înregistrează în Siberia, în Australia şi pe insula Trinidad din Caraibe.

Despre Vulcanii Noroioşi din România circulă o legendă:

Se spune că pe aceste locuri, pe vremuri, trăiau căpcăunii şi că aici erau cele mai bune păşuni şi cele mai multe şi mai frumoase vite. Fiind un loc aşa mănos, a atras oamenii, care i-au alungat pe căpcăuni şi le-au luat terenurile şi vitele. Căpcăunii nu au mai avut loc pe pămînt şi îşi duc acum traiul pe sub pămînt. Aceea este lumea lor. Dar supărarea pe oameni a rămas pînă în ziua de azi şi ei caută să se răzbune pentru răul ce li l-au făcut oamenii, alungîndu-i de pe pămînt. De aceea, căpcăunii au făcut ochiuri, gropi cu noroi, în care apa şi mâlul bolborosesc. În multe ochiuri se păstrează apă limpede şi bună şi dacă vreun om sau vreo vită vine s-o bea, ochiul se deschide şi înghite omul sau animalul şi nimeni nu-l mai scapă, că-l trag în jos, în fundul pămîntului, căpcăunii. De aceea, nu e bine să se apropie om sau vită de aceste ochiuri, că-i pericol mare, dar animalele nu ştiu asta şi multe s-au prăpădit scufundîndu-se în ochiuri mari cît roata carului.

Aşa sună cea mai cunoscută dintre legende. O spun bătrînii locului.

Dacă nimeni nu va salva vulcanii, copiii din sat vor rămîne doar cu poveştile bunicilor despre ochiurile cu noroi.

Pentru cei mai mulţi dintre localnici, vulcanii reprezintă locul unde se adună toată liniştea şi pacea Pămîntului. Şi asta pentru că vulcanii sunt blânzi şi mereu aceeaşi, iar bulbucii de noroi sunt semnul că inima Pămîntului bate fără oprire.